Schitul Sf Nectarie Bradetu

Ieromonahul Adrian Făgeţeanu, cunoscătorul de Lege al lui Hristos

2011-10-03T04:51:00.000-07:00

În amurg, în ziua de 27 septembrie, de prăznuirea Sfântului Antim Ivireanul, ctitorul mănăstirii bucureştene, se muta de la noi Duhovnicul temut Adrian Făgeţeanu, cel care slujise câteva decenii în chinovia amintită, la vârsta patriarhală de 98 de ani şi 10 luni.
L-am cunoscut bine pe venerabilul bătrân. Nu l-au înţeles mulţi şi de aceea, din recunoştinţă pentru anii petrecuţi la picioarele acestui învăţător de lege şi părinte duhovnicesc, scriu aceste rânduri.
A trăit sub trei imperii. S-a născut în Bucovina de Nord, ocupată de cel Austro-Ungar, într-o familie înstărită şi cultă, care i-a oferit accesul la învăţătură şi un exemplu pilduitor.
Se pare ca studiile universitare de drept pe care Alexandru Făgeţeanu, pe numele său laic, le-a absolvit cu rezultate excepţionale erau concretizarea unei dorinţe de a urma carierei tatălui său, deasemenea avocat. Ţin minte că licenţa în Drept i-a fost conferită la Iaşi. Mai târziu, după cum însuşi mi-a povestit, a urmat Filosofia la Bucureşti. Studiul teologiei nu ştiu să fi fost făcut altfel decât în particular.
Nu reuşesc să-mi imaginez frumuseţea discursului tânărului Al. Făgeţeanu, cât de erudit alcătuit şi de bine argumentat putea fi, dacă până şi la venerabila vârstă de 90 de ani reproducea din memorie pasaje în latină, greacă sau germană. Explica etimologii onomastice cu abilităţi de lingvist, justifica gesturi liturgice ca un adevărat mistagog şi comenta Scriptura cu o minte plină de lumina lui Hristos.
E drept că intelectul nu este idealul creştin, ci o unealtă doar. De aceea mă voi apleca în cele ce urmează mai mult asupra celor ce ne interesează în viaţa duhovnicească. Totuşi trebuie să justific introducerea despre pregătirea universitară a părintelui duhovnic Adrian, prin aceea că vorbeşte de la sine despre modul în care şi-a impropriat doctrina canonică a Ortodoxiei.
Cicero, definind disciplina liber consimţită, zicea: “Legum servi sumus ut liberi esse possimus.” Adică: suntem sclavii legilor ca să putem fi liberi. Asa este. Însă părintele Adrian nu doar aproba adevăruri ca cel declinat mai înainte, ci le aplica în lucrul său de justiţiar divin, de duhovnic. Din acest punct de vedere părea că eşti cel mai nefericit confesat, dacă-l aveai de duhovnic: Dura lex! Canonul e greu, lung, uşor deprimant. Sed lex! Nu putea trece peste Legiuitor, peste Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice, care au emis canoanele sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Acest ministeriu al preoţiei era sacru şi intangibil şi îl apăra cu o acrivie fără egal.
Spiritul său justiţiar nu era unul lipsit de dragoste şi compasiune faţă de penitent. Poate aţi citit rugăciunea de la Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, care zice:”nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda”. Bătrânul Adrian m-a întrebat la o spovedanie: “- Care e secretul de care vorbeşte rugăciunea asta?” şi tot dânsul a trebuit să răspundă: “- Este acela că Dumnezeu iartă degrab păcatele oamenilor pentru Jertfa Supremă a lui Hristos, Cel Răstignit, dar asta nu este de folos omului să o ştie, ci e nevoie de pocăinţă îndelungată pentru a se putea feri de a nu mai greşi.”
Din aceasta vedem că nu-i osândea pe penitenţi după legea canonică pentru a obţine iertarea pentru lungimea anilor, ci pentru a-i trezi la părerea de rău pentru păcate prin conştientizarea gravităţii faptelor. Tocmai de aceea se mâhnea profund când oamenii cereau iertarea fără să-şi asume afurisirea (sau ex-comunicatio care înseamnă lipsirea de Sfânta Împărtăşanie conform epitimiilor pentru abateri de la legea morală sau de la alte principii creştine).
A fost de copil un ales al Sfântului Ioan Botezătorul. Din mărturisirile sale am aflat despre purtarea de grijă a Sfântului Ioan faţă de sfinţia sa, cum că de trei ori a fost salvat de la moarte sigură în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan.

Ca şi Înaintemergătorul, a trăit în sărăcie cu adevărat. N-am văzut nici un lucru de preţ la sfinţia sa. Vreo haină nouă sau altceva mai însemnat. Nici hrana sa nu era vreodată rafinată şi nici nu l-am văzut mâncând altceva decât legume. Totul era pus în slujba tinerilor şi a călugărilor. Mai exact, în slujba Aşezământului Studenţesc Sfântul Apostol Andrei, din Bucureşti, şi Mănăstirii de maici de la Piscul Crăsani, din apropiere de Balaciu, din Eparhia Sloboziei şi Călăraşilor; ambele aşezăminte sunt fondate de cuvioşia sa.
Râvna cu care se aprindea împotriva păcatelor ruşinoase, sau împotriva ereziilor, vrăjitoriei, practicilor orientale sau doctrinelor franceze, cum şi împotriva făţărniciei unora dintre membrii clerului era o reflexie a aurei Cinstitului Prooroc Ioan asupra minţii şi inimii celui care i-a urmat după putere.
Ieromonahul Adrian s-a silit să rămână în umbră, a refuzat distincţiile bisericeşti monahale, hirotesiile, chiar cu riscul de a fi mâhnit pe superiori. Pentru sfinţia sa viaţa n-a fost comodă deloc.
După participarea la cel de-al II-lea Război Mondial, s-a hotărât să ducă o bătălie nesângeroasă cu vrăjmaşii spirituali ai omului. A intrat în monahism în mănăstirea Putna. Episcopul care a săvârşit tunderea sa în monahism nu era decis ce nume călugăresc să-i dea, deşi părintele îşi dorea mult să poarte numele celui Întâi-chemat la apostolie Andrei. Vlădica a cerut mineiul şi a deschis la sinaxarul zilei: 3 februarie – Sfântul şi Dreptul Simeon primitorul de Dumnezeu, proorociţa Ana şi mucenicii Adrian si Evul care aruncaţi fiind la lei şi biruindu-i li s-au tăiat capetele. Deci, a hotărât: “Se tunde robul lui Dumnezeu Adrian monahul!”

Da! Aşa au fost anii ce au urmat pentru părintele, după instaurarea imperiului roşu, ateist, o luptă cu “leii” în beciurile închisorilor politice ale terorii comuniste. Şi, cu o modestie foarte firească, părintele trecea sub tăcere umilinţele şi chinurile la care a fost supus în timpul celor 18 ani de detenţie. Atâta doar ţinea să ştim că nu a făcut fapte măreţe ci doar a rezistat să nu vorbească de nimeni, să nu trădeze. Şi ştim ce înseamnă aceasta numai din mărturisirile celorlalţi supravieţuitori ai regimului de exterminare: nesfârşite bătăi.
Altă dată povestea înfricoşat cum unii întemniţaţi se bucurau că devin mucenici. Părintele nu accepta să mestece nici un sâmbure al trufiei şi, chiar şi acum, în anii dinaintea morţii, nega sfinţenia celor ucişi în torturi pentru că ar fi însemnat să se numere şi el între aceia – desi nu pe lista decedaţilor – şi, deci, nu putea face asta. Smerenia sa era firească iar sobrietatea lui – ca să fiu elegant! – îl păzea de linguşirile oamenilor limbuţi.
Iubea Psaltirea, mai ales pentru că a fost scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt şi, deci, canonică. Însă analiza cu spirit critic şi cu o acurateţe grozavă de dogmatist orice rugăciune sau slujbă alcătuită recent, cum şi orice traducere modernă a Scripturii.
Îmi pare că n-a fost niciodată călugărul adept al nevoinţelor fizice, ce depăşesc austeritatea necesară şi caracteristică modului monastic. Cred că găsea şi în acestea posibile motive de mulţumire de sine şi mândrie. De fapt, despre acest efect advers vorbesc mai toţi Sfinţii Părinţi. La un moment dat ca ucenic l-am rugat să-mi preschimbe o epitimie vasiliană într-un canon corespunzător al Sf. Ioan Postitorul, asta presupunea post aspru pentru mai mult timp. Sfinţia sa mi-a răspuns că dacă mă va fi avut sub ochi zi de zi ar fi avut curajul să facă asta. Nu permitea nici o exagerare.
Îşi ferea ucenicii cât putea de bine să nu cadă în înşelare. Nu accepta ca oamenii Bisericii să braveze în faţa potrivnicilor Ei. Şi, mai înainte de a-l auzi vorbind despre acestea, îl vedeai pe dânsul făcând aşa. Nu era nici pe departe un ipocrit sau făţarnic. Căutătura aspră, aţintită spre pământ, replicile auto-ironice şi glumele reţinute dar bine sărate cu tâlc, respectul cu care te aborda şi ascultarea pe care ţi-o cerea cu severitate făceau ca ori de câte ori l-ai fi întâlnit să nu fii lipsit de un fior de teamă. De i-ai fi auzit vocea la telefon săreai în picioare! Era un munte şi tu, privindu-i piscurile înalte, îţi înţelegeai micimea prin contrast calitativ şi cantitativ.
Am vrut să rămâneţi cu memoria unui altfel de duhovnic. E destul de greu să spun, dar cred că uneori a sacrificat oameni pentru cauză. Cauza sa a fost salvarea legii canonice de la uitare şi a Ortodoxiei, în general, de la “actualizare” sau “modernizare”.

Sfântul Grigorie Teologul scria:”să nu aduci la disperare prin severitate, să nu revolţi prin slăbiciune!” Partea a doua a dictonului grigorian, ce face trimitere la balanţa acriviei cu iconomia (pogorământ sau derogare), a fost în atenţia părintelui Adrian Făgeţeanu ca o reacţie la samavolnicia şi laxismul general cuibărit în tagma confesorilor de azi.
Sfinţia sa a ales drumul cel mai greu: resentimentele nemulţumiţilor, faima rea, ura unor co-slujitori, plânsetele oamenilor, izolarea. Însă cred că s-a mutat la Cer cu mulţumirea că măcar pe aceia pe care i-a putut povăţui fără murmur duc mai departe respectul pentru lege şi crezul că din “Cartea” Ortodoxiei nu putem şterge nici o “virgulă”, indiferent de ce ar putea aduce peste noi Îngăduinţa Divină.
Dumnezeu să-l odihnească! Cu drepţii să-l numere pe cuviosul duhovnic Adrian Ieromonahul, iar pe noi să ne ierte – şi Domnul şi sfinţia sa – şi să ne ajute cu mijlocirea de Sus, aşa cum ne-a promis!

Un istoric al noului Schit

2010-08-16T04:16:00.000-07:00

Valahia secolului al XIV-lea a lăsat prin mâna Sfântului Nicodim cel Sfinţit şi prin porunca Voievodului Mircea cel Mare ctitorií ce dăinuie până astăzi. Cozia, Tismana, Prislopul, Vodiţa sunt câteva nume de mănăstiri zidite atunci şi rânduite cu tipic obştesc de Cuviosul Nicodim, ieroschimonah aghiorit, sârb de neam, hirotesit Arhimandrit de Patriarhia A-toată-lumea de la Constantinopol.

După mai multe surse istoriografice şi evaluări arhitectonice, dar mai ales după documentele de cancelarie ce s-au conservat, Schitul Înălţarea Domnului – Brădetu s-a dovedit a fi ctitorit tot în timpul lui Mircea cel Bătrân, cel mai probabil la finele secolului al XIV-lea.
Cel mai vechi stareţ cunoscut – Lazăr al Brădetului (sec. al XV-lea, a doua jumătate) – împreună cu obştea sa din Mănăstirea de pe Vâlsan, vindea pe un Tetraevangheliar preţios o treime din Muntele Prislop Voievodului Vlad Călugărul. Vecinătatea acelei moşii a călugărilor brădeţeni cu mănăstirea Cuviosului Nicodim, cât şi deasa utilizare a numelui acestuia la consacrarea monastică a novicilor din obştea Brădetului (aşa cum citim numele de veşnică amintire din Pomelnicul Schitului), dar şi arhitectura bisericii, ce stă mărturie până azi de rudenia cu ctitoriile nicodimiene – toate acestea ne fac să afirmăm cu tărie că primii călugări din Brădetu au fost ucenici ai Sfântului Nicodim cel Sfinţit!
Schitul acesta – nobil după ctitori şi părinţi spirituali – a rezistat peste secole cu toate greutăţile evului de mijloc ca obşte de călugări, fie de sine stătătoare, fie ca metoc al Marii Mănăstiri Adormirea Maicii Domnului din Curtea de Argeş.
Anii de început ai secolului al XIX-lea sunt marcaţi de reactivarea Scaunului Episcopal de Curtea de Arges cu numirea vrednicului Episcop Iosif (http://www.sfant.ro/sfinti-romani/episcopul-iosif-de-arges.html), mare iubitor de carte şi protector al monahilor. Din această epocă se păstrează numele ultimilor stareţi şi monahi din Brădetu şi din metocul său Costeşti, unde trăiau schimnicele Anisia şi Sofia cu ucenicele lor, sub îndrumarea egumenului Partenie al Brădetului.
Catagrafii, sau recensăminte bisericeşti, din acea vreme au arătat faptul că în Brădetu s-a menţinut obştea călugărească – fie ea şi semnificativ restrânsă – până la reformele agrară şi bisericească impuse de Cuza, în urma cărora s-a dezvoltat satul actual iar schitul s-a transformat în biserică de enorie.
Dupa mai bine de 130 de ani de la acele evenimente, din dorinţa a trei călugări, s-a pornit la o ctitorie nouă, la 800 m altitudine, pe o poiana ce oferă privirii cu generozitate un orizont larg, maiestuos. Schitul nou s-a numit, prin binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, după numele celui din vechime şi a fost închinat Sfântului Ioan Botezătorul (Naşterea sa, 24 iunie) şi Sfântului Nectarie Tămăduitorul – Mitropolitul Pentapolisului (9 noiembrie).
Binecuvântările Întâistătătorului şi ale duhovnicilor bătrâni s-au făcut pentru tânăra obşte scut şi lumină pe un urcuş greu şi destul de întortocheat în anii ce au urmat…
În primăvara anului 2004 Schitul era aproape inexistent din punct de vedere al spaţiului suficient, al dotării sau resurselor. La începutul acestui aşezământ călugăresc cu greu puteai crede că în acest cătun părăsit se va putea înălţa mănăstire. Doar stareţul şi ucenicii săi împreună cu un grup restrâns de fii duhovniceşti trăiau bucuria începutului.

Anul 2004 a fost marcat de ample demersuri de oficializare a deciziei chiriarhale, de înfiinţare a Schitului Brădetu, către: Sinodul Mitropolitan al Munteniei şi Dobrogei, Ministerul Culturii şi Cultelor, şi către alte foruri în drept.
În toamna anului 2004 s-a început restaurarea casei monahale, singurul edificiu existent la acel moment pe locul noului Schit. Casă argeşeană de arhitectură rurală-veche, cu elevaţie înaltă şi pivniţă, pridvor sudic - dezvoltat de un fronton central în lojă, şarpantă de şiţă, iluminarea dată de ferestre multe dar mici, caracteristice.

In casa monahală parintii calugari au amenajat, în încăperea dinspre răsărit, un paraclis provizoriu unde au săvârşit rugăciunile şi Sfintele Liturghii pe Sfântul Antimis încredinţat de ÎPS Părinte Calinic încă din februarie 2004.
În luna iunie 2005, în 23 de zile, au fost instalate, provizoriu, cele 3 clopote de bronz. Atunci au bătut clopotele pentru hramul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul în acest nou-născut Schit.

În săptămânile imediat ulterioare s-au demarat lucrările pentru construirea Paraclisului „Acoperământul Maicii Domnului” – clădire de cult în suprafaţă utilă de 33 mp, construită din lemn, cu temelii adânci şi elevaţie zveltă, în plan de biserică-navă cu absida altarului pentagonală, accesul sudic printr-un pridvor (ce decupează pronaosul) de dimensiuni reduse, caracterizat printr-o lucrătură în lemn traforată şi incizată ce generează motive în cruce. Ferestrele mici iluminează paraclisul asimetric, fiind montate pe latura sudica şi cea estică. Catapeteasma este sugerată de trei arcade intercalate de icoanele împărăteşti şi de cele ale hramurilor.
Finalizarea construcţiei a avut loc chiar în ajunul hramului de toamnă, Sfântul Ierarh Nectarie Tămăduitorul, în acelaşi an, 2005. La sărbătoarea acelui hram a fost adusă la Brădetu icoana mare a Sfântului Nectarie pictată pentru Schitul Brădetu de monahiile din Mănăstirea Sfintei Treimi din Insula Eghina (mănăstire înfiinţată de însuşi Sfântul, ce adăposteşte cinstitele sale moaşte).

Între anii 2004 şi 2007, s-au comandat icoane pictate după erminia bizantină şi cu materiale specifice iconografiei vechi: pigmenţi minerali şi vegetali pentru tempera cu ou, lemn de tei strâns cu traverse de salcâm, foiţă de aur de 22 şi 24 K, grunduri fine, elastice. Doisprezece icoane mari lucrate în condiţiile descrise, de o valoare artistică deosebită, cu atât mai mult spirituală, împodobesc naosul: catapeteasma, peretele de miazănoapte şi cel sudic, cât şi spătarele tronului arhieresc şi scaunului stăreţesc.
Dintre elementele de mobilier reprezentative trebuie amintit baldachinul din lemn de tei, bogat ornamentat, ce fixează icoana Sf. Nectarie (amintită anterior) şi racla cu Sfintele sale Moaşte. Între motivele decorative ale baldachinului, demn de amintit este vulturul bicefal, semn heraldic al Bizanţului ortodox, sculptat în masa lemnoasă a tăbliei frontale, de mari dimensiuni, reuşeşte să păstreze sugestia bidimensionalităţii iconice. În partea superioară doi serafimi susţin sigla Schitului ce înfăţişează pe sfinţii ocrotitori Ioan Botezătorul şi Nectarie Tămăduitorul. „Galonul” traforat, tip „floare de cireş”, se regăseşte şi la tronul arhieresc, executat de acelaşi meşter.
A doua casă monahală a fost edificată între anii 2006 şi 2007, de data aceasta nu cu destinaţia pentru locuit, ci pentru spaţii de studiu şi lucru. Constructia nu întruneşte condiţiile unei descrieri arhitectonice de interes cultural, ci prezintă, în congruenţă cu clădirile învecinate, elemente specifice: şarpantă de şiţă, dolii rezultate prin acoperirea balconului de la nivelul întâi din dreptul accesului estic, sub un unghi perpendicular cu axul central, structuri de rezistenţă şi contravântuiri de influenţă transilvăneană. În salonul de primire de la parter este amenajată biblioteca Schitului.

O reuşită arhitectonică, de specific românesc, este Altarul de vară construit de către monahi în toamna anului 2008, la răsărit de paraclis. În plan dreptunghic cu o structură robustă, el adăposteşte şi clopotele pe latura nordică a sa, sprijinite pe grinzi de stejar. Stâlpii masivi, din lemn de răşinoase, susţin o şarpantă, acoperită cu şiţă, de înălţime mare în proporţie de 2/3 din totalul desfăşurat pe verticală.
O minune certă a Maicii Domnului săvârşită în Schitul nou Brădetu ne încredinţează de cele citite că s-au întâmplat în vechime la Mănăstirea Filoteu din Sfântul Munte Athos. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită Dulcea Sărutare, fiind foarte îndrăgită de părinţii brădeţeni, a servit drept model pentru icoana împărătească din paraclisul schitului; către iconarul Alexandru Nicolau cererea a fost să se străduiască să lucreze o copie cât mai fidelă a icoanei athonite. Chipurile sfinte i-au rămas de pictat în postul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din anul 2003, astfel că, la venirea la Brădetu, pe cei trei monahi îi însoţea Maica Domnului Dulcea Sărutare. Peste ani am găsit istorisirea aceasta aghiorită:

„Pe când se afla în mănăstire (Filoteu) un paraclisier cu numele Ioanichie, care avea mare evlavie la Maica Domnului, acesta de câte ori aprindea candela la icoana ei, zicea şi acestea: Pentru ce, o, Stăpână, toate mănăstirile din Sfântul Munte au tot ce le trebuie iar mănăstirea noastră duce lipsă de toate; până şi grâul îl cumpărăm? Într-una din nopţi, după ce a aprins candela a stat mult timp în faţa icoanei şi s-a rugat cu lacrimi. După un timp, fiind doborât de oboseală, l-a cuprins somnul şi în timpul somnului vede pe Mângâietoarea celor îndureraţi, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că se apropie de el şi-i zice: Copilul meu, Ioanichie, pentru ce mă superi mereu zicând că toate mănăstirile din Sfântul Munte au tot ce le trebuie, numai mănăstirea aceasta duce lipsă de toate? Cunoaşte, deci, că eu mă îngrijesc de toate nevoile mănăstirii şi ştiu de ce are nevoie!”

Cuv. Efrem Filoteitul

Dăm mărturie că purtarea de grijă a Stăpânei s-a arătat neîntrerupt şi în noul Schit până astăzi, întregul aşezământ s-a înălţat fără a cere cuiva cele necesare, ci, de fiecare dată, Maica Domnului Dulcea-Sărutare a dat îndemnuri de taină ctitorilor şi binefăcătorilor mănăstirii acesteia. În anul 2005, binecuvântarea aceasta a fost dată Stareţului Filotei al Brădetului, ca un sfat profetic, de către fostul egumen al Marii Mănăstiri Filoteu, Schi-Arhimandritul Efrem, ucenicul cel ascultător al Cuviosului Iosif Isihastul.
În icoana hramului schitului, Sfinţii Nectarie şi Ioan Înaintemergătorul Domnului sunt zugrăviţi umăr lângă umăr. Alăturarea lor nu este deloc nepotrivită: zelul misionar, propovăduirea pocăinţei, a Adevărului, a Sfintei Treimi, a bunei-cuviinţe i-a înflăcărat pe amândoi sfinţii; iar liniştea pustniceştilor sălaşuri, dulceaţa nopţilor de rugăciune, a neîncetatei chemări a Domnului, a curăţiei feciorelnice, a înfrânării, a neagonisirii, a suferinţei i-a înveşmântat cu haina luminoasă a cuvioşiei pe Sfinţii Nectarie şi Ioan, deopotrivă!
Aceste două făclii: misiunea şi liniştea sihăstriei le preţuieşte şi obştea din Schitul Brădetu, aceste două dorite lumini au aprins candela de veghe în mănăstirea bătrână, care... Iată! Acum, mai sus, a înviat!